Obiceiuri de primăvară

Prinsul verilor şi văruţelor la Șpring, Roşia de secaş şi Cenade

La începutul primăverii, în ziua de Sântoader, în satele de pe Secaş se mai păstrează un obicei numit „prinsul verilor şi văruţelor”.

Obiceiul simbolizează trecerea de la o categorie de vârstă la alta, de la copilărie la adolescenţă, şi promovează cultul prieteniei.

Mamele pregătesc momentul prinderii verilor şi văruţelor făcând colăcei, la Roşia de Secaş, sau brăduleţi, la Şpring şi Cenade, pe care copiii gătiţi de sărbătoare îi vor duce la gazdă.

Gazda este aleasă încă din seara hodăiţatului, sub supravegherea ei desfăşurându-se întregul ceremonial. Cu brăduleţul în mână, copiii din Şpring se duc la „ciricat” în grădină. Copiii îşi aleg mărul sau părul cel mai frumos şi îşi agaţă colăceii sau brăduleţii în crengile lui.

Se cuvine să precizăm că la Şpring copiii se prind de mâini şi se învârt în jurul pomului în timp ce la Roşia de Secaş şi Cenade, câte doi sau câte două, se rotesc în jurul lui, cu mâna prinsă de trunchi, cântând cântece specifice acestui ceremonial:

„Ciri, soro, ciri, vară,

Ciri, cap de primăvară,

Pe sub meri, pe sub peri,

Pe sub floare de cicoare

Să ne prindem verişoare.”

„Ciri, soro, ciri, vară,

Ciri, cap de primăvară,

Pe sub meri, pe sub peri,

Pe sub floare de măr dulce

Să ne prindem fraţi de cruce.”

Perechile îşi vor împărţi în două colăceii sau brăduleţii, zicând că de acum vor rămâne veri, respectiv verişoare. La Roşia de Secaş, copiii îşi agaţă colăceii în crengile mărului. Apoi scutură pomul şi din colăceii căzuţi perechile îşi iau câte unul pe care îl rup, rostind:

„Eu văr, tu văr,

Pân’ la fir de calapăr.

Eu văruţă, tu văruţă,

Pân la cap de năfrămuţă.”

Ceremonialul este continuat cu jocuri de copii la Roşia de Secaş şi petreceri în curtea sau casa gazdei, copiii zicându-şi de acum „vere” sau „văruţă”. Tot acum, copiii mănâncă grâu fiert, pregătit de mame, datina fierberii grâului fiind legată de această sărbătoare a Sântoaderului.

În societatea modernă, acest gest poate fi întâlnit la perechile de îndrăgostiţi care îşi vor împărţi un medalion în formă de inimă, purtând fiecare câte o parte, ca simbol al iubirii lor. Primăvara devine astfel nu numai un simbol al renaşterii naturii, ci şi al renaşterii spirituale şi, mai ales, un simbol al iubirii şi speranţei.

Borbolatiţa la Limba şi Burduhoasa la Sâncel

Practicat în ziua de 23 aprilie, „Sângiorzul”, după numele popular al sărbătorii religioase „Sfântul Gheorghe”, este un obicei agrar de primăvară, cu dată fixă şi are ca elemente principale ale ceremonialului, apa şi masca verde.

Pentru crescătorii de animale, sărbătoarea Sângiorzului este o zi importantă de care sunt legate multe credinţe şi obiceiuri. Cea mai răspândită credinţă este aceea că, în noaptea şi în ziua de Sfântul Gheorghe, gospodăria, animalele şi holdele sunt ameninţate de acţiunea unor strigoi care, în această perioadă critică pentru natură, îşi intensifică activitatea. Şi în zilele noastre, pentru ca strigoiul să nu fure laptele vacilor, gospodarii pun la porţile caselor şi la intrarea în grajdurile animalelor spini sau ramuri de măceş, pentru ca, atunci când acesta intră, să îl zgârie şi să-l oprească.

Obiceiul propriu-zis, al Sângiorzului, cunoscut în judeţul Alba sub mai multe denumiri: Borbolatiţa la Straja, Dumitra, Hăpria, Şeuşa, Teleac şi Drâmbar, Mormolatiţa la Oarda de Sus, Bolboroasa la Henig, Sângiorgi la Şard şi Miceşti, Borbolatiţa la Limba, Burduhoasa la Sâncel etc, prezintă asemănări cu un alt obicei, Paparuda. Elementele de structură a obiceiului, masca verde, apa, alegerea însoţitorilor, alegerea mascatului, traseul, darurile rituale, masa rituală, sfârşitul ritualului sunt foarte asemănătoare „Paparudei”. În toate cazurile, denumirea se referă la personajul principal al ceremonialului, îmbrăcat într-o mască verde, ce simbolizează reînvierea naturii.

Cu toate că ceremonialul specific obiceiului este comun tuturor localităţilor din zona Alba, pot fi sesizate o serie de diferenţieri care se reflectă în componenţa cetei de feciori, în criteriile de selecţionare a mascatului şi în realizarea măştii. Desfăşurarea obiceiului făcea parte, odinioară, din atribuţiile cetei de feciori, care stabilea atât persoana care urma să fie mascată, cât şi componenţa alaiului care o însoţea. Erau aleşi feciori care aveau vârsta armatei. În zilele noastre, la Limba, ceata Borbolatiţei se compune din toţi cei care doresc s-o însoţească: copii, feciori, fete, bărbaţi căsătoriţi, singurul lucru care are importanţă fiind doar menţinerea şi desfăşurarea obiceiului. De aceea, colindatul prin sat începe abia după ora 17, când toată lumea este acasă. „Borbolatiţa” este aşteptată cu bucurie de tot satul şi dăruită cu ouă şi bani, daruri rituale ce semnifică: abundenţa şi belşugul.

„Borbolatiţa” are în mână un par lung cu frunze de soc în vârf, folosit pentru a-i atinge pe cei care încearcă să-l ude şi care odată atinşi trebuie să intre în alai. Alt element esenţial al ceremonialului, alegerea mascatului a suferit o serie de modificări; astfel, mascatul putea fi un om nevoiaş, un ţigan (la Sâncel) sau un fecior de vârsta armatei (la Limba). Modul de realizare a măştii era identic pentru toate satele, existând diferenţieri doar în alegerea vegetaţiei folosite. Iniţial, crengile de verdeaţă – gorun, scumpie sau soc – erau legate de corp cu sfoară, constituind o mască fixă, dar în ultimii ani verdeaţa este fixată de un schelet. Masca verde este udată din belşug cu apă, moment esenţial al acestui ceremonial, menit să determine venirea unui an mănos, dar şi asigurarea prosperităţii colectivităţii. Datorită puterii fertilizatoare, apa ocupă locul central în cadrul acestui ceremonial. Cuvintele rostite de către membrii cetei de feciori: „ouă, lele, două şi slănină” sunt cuvinte care se referă la darurile rituale fără de care demersul acesta magic, menit să provoace bunăstarea gospodăriilor, nu s-ar fi împlinit.

La Sâncel, în dimineaţa zilei de Sfântul Gheorghe, un alai format din 5-7 feciori cutreieră satul, însoţind Burduhoasa, adică un fecior înfăşurat în crengi înverzite pentru a nu fi recunoscut de săteni. Masca intră în sat însoţită de feciorii care au îmbrăcat-o şi insistă la fiecare casă pentru a primi alimente, dar, în special, ouă. Pentru a se apăra de cei care nu-i dau pace sau de cei care o udă, Burduhoasa are în mână o bâtă de alun, cu un şarpe legat în vârf. La fiecare gospodărie e întâmpinată de un reprezentant al acesteia, care le dă feciorilor ce o însoţesc cele solicitate de mască: ouă şi slănină. Acolo unde nu este nimeni, Burduhoasa dă cu bâta în poartă până iese cineva să-i dea un ou. Masca e udată pe furiş, ea încercând să se apere cu bâta.

După ce străbate satul, Burduhoasa se dezbracă de frunze la capătul acestuia, apoi, toţi se adună la o casă dinainte stabilită, unde se încinge o petrecere la care participă tot tineretul din sat. Din ouăle strânse, cei din alai vor pregăti o „păpăradă” mare din care se vor omeni cei prezenţi.

Marinela Baba